Poate eu...poate fiecare din noi

Uneori,cand toata fiinta mea refuza prezentul, ma retrag ca un lup singuratic in inima mea,de altfel cel mai sigur refugiu si ca o flamanda ma hranesc cu resturi din carnea timpului.Ma cuprinde instantaneu,precum soimul care-si prinde in gheare mult dorita prada,o dulce melancolie.Ma cuibaresc intr-un timp trecut,cutia de rezonanta a vietii mele...E totusi trist cum constientizam uneori ca ,,singurul timp existent este cel trecut,viitorul nu exista iar prezentul,in clipa in care vrem sa ne agatam de el...se spulbera o data cu speranetele noastre."
Imi intretin permanent aceasta stare de izolare pentru care poate nu sunt totusi dotata intrucat,uneori,lupul singuratic din mine se relaxeaza,se lasa acaparat de zgomote,isi pierde instinctele,convertindu-ma intr-un lup domesticit.Ma tem insa ca nu pot invinui pe nimeni pentru momentele mele de solitudine si ca sunt unica lor artizana.Recunosc,sunt ca o salbatica care sta incapatanata ca un catar,in grota ei,iar daca cineva incearca sa-mi calce teritoriul pacific bine delimitat,ma reped cu ghearele de muritoare asemeni unei feline,spre ochii nefericitului anume.Datorita acestui lucru de multe ori cei care incearca sa ma scoata din cochilia mea,sa ma adopte fortat in lumea lor,se dau batuti lasandu-ma sa-mi car singura bagajele...si pe buna dreptate.